Momentul în care Pământul a „sunat” Luna. Ce s-a întâmplat în 1946 și ce este „Proiectul Diana”

Cu mult înainte ca oamenii să ajungă pe Lună, cercetătorii au reușit să stabilească o legătură radio cu satelitul natural al Pământului. Pe 10 ianuarie 1946, militari și oameni de știință americani au îndreptat un radar modificat spre Lună și au trimis un impuls radio puternic.

După aproximativ 2,5 secunde, pe ecranul osciloscopului a apărut un ecou slab. Semnalul ajunsese până la Lună și se întorsese pe Pământ. Era pentru prima dată când oamenii reușeau să reflecte un semnal artificial de pe un alt corp ceresc.

Cum a fost trimis semnalul până la Lună

Experimentul a fost realizat la Camp Evans, o bază militară din New Jersey, și a primit numele de cod „Proiectul Diana”, după zeița romană asociată Lunii. Operațiunea a fost condusă de locotenent-colonelul John DeWitt.

Luna se află la aproximativ 384.000 de kilometri de Pământ. Pentru că undele radio se deplasează cu viteza luminii, semnalul a avut nevoie de aproximativ 2,5 secunde pentru a face călătoria dus-întors, pe o distanță totală de aproape 768.000 de kilometri.

Echipa a modificat un radar folosit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a construit o antenă de mari dimensiuni, formată din 64 de elemente, pentru a concentra semnalul către Lună.

Recepționarea ecoului a fost însă mult mai dificilă. Doar o cantitate infimă din energia transmisă se întorcea spre Pământ, motiv pentru care inginerii au trebuit să folosească un receptor foarte sensibil și să elimine interferențele atmosferice și zgomotul de fond.

De ce experimentul a fost atât de important

La acea vreme exista încă incertitudinea dacă undele radio de înaltă frecvență puteau traversa ionosfera sau dacă erau reflectate înapoi spre Pământ.

„Proiectul Diana” a demonstrat că semnalele radio pot trece prin ionosferă, pot ajunge la Lună și se pot întoarce la sursă. Experimentul a devenit astfel un moment important în dezvoltarea astronomiei radar.

Principiul avea să fie folosit ulterior pentru studierea corpurilor din Sistemul Solar, pentru măsurarea distanțelor și a mișcării acestora, dar și în comunicațiile de tip EME, în care semnalul este transmis de la Pământ, reflectat de Lună și recepționat din nou pe Pământ.

De ce au ales tocmai Luna

Experimentul avea și o motivație militară. După apariția rachetelor germane V2, autoritățile americane erau interesate să afle dacă obiecte care călătoreau la altitudini foarte mari puteau fi detectate cu ajutorul radarului.

Cum nu exista un astfel de obiect disponibil pentru teste, cercetătorii au ales Luna drept țintă. Era cel mai apropiat și mai mare corp ceresc asupra căruia puteau încerca experimentul.

Antena putea fi mișcată doar pe orizontală, astfel că testele puteau fi efectuate doar în apropierea răsăritului și apusului Lunii. Echipa avea la dispoziție o fereastră de aproximativ 40 de minute pentru fiecare încercare.

„Proiectul Diana” nu a însemnat că oamenii erau aproape de a ajunge pe Lună, însă experimentul a demonstrat că un obiect aflat la sute de mii de kilometri putea fi atins cu ajutorul tehnologiei de pe Pământ.

De la primul ecou radio la primul pas pe Lună

Doar 23 de ani mai târziu, această idee a devenit realitate. Pe 20 iulie 1969, misiunea „Apollo 11” a dus primii oameni pe suprafața Lunii. Neil Armstrong și Edwin „Buzz” Aldrin au coborât din modulul lunar „Eagle”, în timp ce Michael Collins a rămas pe orbita Lunii, la bordul modulului de comandă.

Armstrong a fost primul om care a pășit pe suprafața Lunii, fiind urmat de Aldrin. Cei doi au petrecut aproximativ două ore și jumătate explorând suprafața lunară și au adus pe Pământ mostre de rocă și sol.

Astfel, între primul „răspuns” radio al Lunii, obținut în 1946, și primul pas al unui om pe suprafața ei, în 1969, s-au scurs mai puțin de un sfert de secol. Un experiment militar cu un radar modificat avea să fie una dintre primele demonstrații că distanța dintre Pământ și Lună putea fi depășită cu ajutorul tehnologiei.